Unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit

” Unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” locul unde vom ajunge toţi când vom muri. Este un verset din Psaltire care se citeşte la Slujba Înmormântării. Acolo vom ajunge toţi la un moment dat…Acasă!

Acum o săptămână vorbeam cu mama la telefon şi Ea era bine. La ora 11:00 am primit un telefon sec: “Maria, gata! ” şi eu am simţit cum rămân fără aer instant. Omul care m-a iubit cel mai mult, care a avut mereu  grijă de mine a murit.

Avea 94 de ani şi multe afecţiuni dar pentru mine era mereu nemuritoare şi sănătoasă. Ştiam că e la pat, ştiam că trage să moară dar mintea mea nu vroia să priceapă că va muri. De fapt, nu că va muri, ci că pleacă într-o lungă călătorie.

Acum, la o săptămână după ce ea nu mai este nu m-am obişnuit încă cu absenţa ei. Şi nici nu mă voi obişnui curând pentru că nu am cum. Ea este mereu cu mine!

A plecat într-un loc cu verdeaţă unde nu este nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. A plecat într-o călătorie lungă din care nimeni nu s-a întors până acuma…

Ea a fost mai mult decât pregătită pentru această călătorie, ba chiar o aştepta…nu ştiu câţi dintre noi vom fi pregătiţi vreodată să plecăm. Ea şi-a trăi viaţa, a trăit clipa, pe când noi , generaţia de azi nu o prea facem. Am avut atâtea de învăţat de la ea…..

Pentru că vreau şi pot!

 

 

Unde se duce timpul, când se duce?!

Mă tot gândesc de ceva timp unde se duce timpul, când se duce? Că parcă 24h mie nu îmi ajung şi ca mine sunt convinsă că  sunt milioane de oameni de pe planeta asta. Uneori îmi vine să îi spun timpului, ” Domnule Timp, opreşte-te”, şi cumva îmi tot revin în minte replicile din Alice în Ţara Oglinzilor.

Dragă, domnule Timp, ai putea să nu te mai grăbeşti? Am zile pline şi nebune. Începutul ăsta de an a trecut atât de repede şi mai este o săptămână până la Paşte.

Uneori, timpul ăsta se duce mult, mult prea repede. Azi a fost ziua în care am cam zăcut şi am dormit după-amiază. Eu nu dorm de amiază , dar azi…am reuşit să mă mişc şi să fac ceva pe la 6 seara. Am făcut clătite şi călcat ceva haine.

Şi totuşi unde se duce timpul când se duce?

 

Timp de blog

Nu am mai scris de aproape 2 luni. De fapt, de două luni mă chinui să găsesc o temă pentru blog şi un format pentru blog care să îmi placă. Am în schimb drafturi cu recomandări deja făcute.

Sunt zile şi zile pline. Zile când nu apuc să îmi termin cafeaua şi seara pic de oboseală. Sunt zile ca astea de azi când mă gândesc ce o să fac până la urmă cu blogul.

Timp de blog îmi doresc să am iar. Să scriu cum scriam, să îmi beau cafeaua dimineaţa în timp ce mă gândesc la ce voi posta în ziua respectivă.

Am cărţi de recomandat, filme de văzut şi evenimente de mers. Mă organizez şi scriitoarea se reapucă de scris.

Pentru că vreau şi pot!